What you be? Pentru liniște

Când eram mică, mă visam, printre altele, profesoară. Cu timpul, am trecut la alte răspunsuri (despre care credeam eu că sunt mai cool) la întrebarea “ce vrei să te faci când vei fi mare?”. După un semestru de Istoria Artei, dar cu prea puține prezențe la cursuri, m-am surprins cochetând cu ideea de a preda. La un moment dat. Așadar, încă un examen în plus – psihopedagogie, pentru care se presupune că în momentul ăsta ar trebui să studiez, în loc să scriu. Totuși, în cartea pe care inițial am găsit-o teribil de plictisitoare, am găsit un paragraf care nu-mi dă pace. În linii mari, se subliniază evoluția psihologică a ființei umane care trece de la o etapă la alta, recte adolescența în care se accentuează nevoia de validare socială, de a plăcea tuturor persoanelor cu care intrăm în contact. Dacă ne detașăm un pic de viețile noastre, am spune că etapa asta ar fi perpetuă, chiar o luptă zilnică de a ne făuri o reputație ireproșabilă, pentru că, nu-i așa, o reputație bună atrage și admirația oamenilor, deci validarea socială. Îmi amintesc chiar, de un citat oarecum celebru (dacă-i pe Facebook, e musai celebru), conform căruia, reputația ar fi cel mai de preț bun personal. Îmi mai amintesc o mini-discuție cu terapeuta mea, despre impactul pe care îl au astfel de replici mai mult sau mai puțin celebre, asupra oamenilor care le preiau și le ridică pe un piedestal, suflând peste ele praful înțelepciunii absolute și filozofiei demnă de urmat cu sfințenie. M-am tot gândit.

De ce suntem atât de sârguincioși în a aduna atribute pozitive care să stârnească cel puțin aprecierea tacită a celor din jur? Desigur, îmi place să cred că o facem și pentru noi înșine, dar când mai bifăm un rând din lunga listă de to do-uri, avem nevoie să ne exprimăm public satisfacția, așteptând pe-ascuns reacții, aprecieri, laude, … like-uri. Știu răspunsul din punct de vedere psihologic: valorificare personală, nevoia de recunoaștere, de validare socială, deci apartenență, etc. Întrebarea mea, poate prea idealist pusă, ascunde mai degrabă, ceea ce am observat și la mine. Instinctul, dorința de a “împinge” la vedere toate calitățile, reușitele, posesiunile, în timp ce, cu cealaltă mână (sau picior), strângem sub preș toate eșecurile, slăbiciunile, temerile, defectele pe care întotdeauna le exacerbăm. Le împingem pe cele din urmă discret sub preș, despre care sperăm în secret că își va lua zborul cu tot cu ele. Tot terapeuta mea îmi spune, la fel de gentil cum îndes cu bocancii “lucruri” sub preș, că echilibrul, liniștea, zen-ul, you name it, vin doar dacă înfruntăm the worst in us. Și dacă avem curajul să arătăm ambele fațete ale monedei.

În seara asta am dat peste o serie de portrete făcute de un fotograf american. Proiectul, care se numește What I be, îi înfățișează pe niște oameni care, cel puțin pentru moment, și-au înfruntat propriile temeri, suferințe, slăbiciuni. Un proiect atât de frumos, că doare și un fotograf atât de uman, că eliberează. M-au emoționat atât de tare imaginile, expresivitatea oamenilor care și-au făcut public stigmatul, încât imediat creierul meu a făcut conexiunea cu paragraful care nu mă lăsa să mă gândesc la altceva. Uite cum niște oameni au avut curajul de a-și înfrunta una dintre cele mai mari și înșelătoare slăbiciuni: propria imagine în ochii celorlalți. Uite cum niște oameni și-au scris pe piele, de data asta vizibil și cu voia lor, cele mai intime suferințe. După asta, uită-te la tine cum privești acei oameni. Nu cu milă, compasiune sau dispreț, pentru că probabil au avut parte de asta prea mult, ci cu emoție. Și admirație, dacă nu cer prea mult. Pentru că oamenii ăștia merită mai multă admirație decât cea pentru avuțiile pe care le considerăm noi atât de prețioase. Pentru că oamenii ăștia și-au găsit (sper) liniștea, nu din validarea socială, ci din cea intrinsecă. Ceea ce nu-i puțin deloc.

I am not my amputation-horz

I am not my shame-horz

*sursă foto (dar și mai multe fotografii și detalii despre proiectul What I Be)

Advertisements

Sade, dis-moi....

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s