Pentru că suntem deja prea mulți

De ceva vreme, îl simpatizez foarte tare pe Woody Allen. De ceva vreme pentru că eu cred cu tărie în ideea conform căreia, devii receptiv la anumite lucruri și le înțelegi abia când ești pregătit pentru asta. Așa și idila mea frățească, imaginară și imaginată cu Woody Allen. Îl simpatizez parțial datorită replicilor lui spumoase (I took a test in Existentialism; I left all the answers blank and I took 100points | if you want to make God laugh, tell him about your plans | my brain? that’s my second favourite organ | if my films don’t show profit, I know I’m doing something right | my one regret in life is that I am not someone else), cele atât de simple dar realiste (you can live to be a hundred if you give up all the things you want to live to be a hundred | maybe the poets are right. maybe love is the only answer | all people know the same truth. our lives consist in how we choose to distort it | the heart wants what it wants. there’s no logic to those things. you meet someone and you fall in love and that’s that), dar mai ales pentru că, pe undeva, cumva, rezonez cu veșnicele lui întrebări despre existențialism, cărora le dă răspunsuri aproape trivial de realiste, de o sinceritate crudă, cu obiceiurile lui ciudate de nevrotic depresiv cu o listă încă deschisă de fobii. Probabil că peste ceva timp, nu voi mai rezona decât cu sinceritatea și ochelarii lui, dar acum, în etapa în care mă aflu, găsesc la el multe chestii care se potrivesc în puzzle-ul meu.

Citeam mai devreme pe NY Times, un articol privitor la ceea ce publiciștii o numesc “The Woody Allen gene“. Pe românește, gena 5-HTT responsabilă cu schimbările de dispoziție care duc la nevroze. M-a amuzat teribil numele dat genei, știind că Allen e un nevrotic celebru (în toate sensurile celebru). La articolul ăsta am ajuns citindul pe cel din The Guardian, încercând să găsesc o explicație care să mă mulțumească, referitoare la propriile nevroze. Bănuiam sau încercam să mă conving că nevrozele de orice fel nu mai sunt demult niște boli rușinoase, însă nu mă așteptam să aibă un număr atât de mare de “adepți” fără voia lor. Pe scurt: în SUA, în 2012, s-au prescris în jur de 50 de milioane de rețete pentru deja-foarte-comunul-Xanax (cu puțină cercetare, pentru că știu ce-o să gândiți, deducția logică e foarte simplă: americanii sunt un popor de obezi depresivi, iar celălalt tăiș al lamei e reprezentat de dependența pe care o provoacă medicamentul ăsta, și încă una foarte urâtă), 15% din populația UK-ul e anxioasă clinic, dar mai simplu, la nivel global, una din șase persoane suferă cel puțin un an de anxietate clinică. De ce? Pentru că stresul (am văzut că se poartă genul ăsta de răspunsuri, cu “pentru că… “). Și în unele cazuri, pentru că gena Woody Allen.

Când m-am “trezit” din atacul de panică care m-a dus la spital la 3 dimineața, cu parafa de “anxietate cu atacuri de panică paroxistice”, primul gând a fost “oh, Doamne… mi-e rușine, nu trebuie să știe nimeni”. Și am fost întru totul de acord cu ideea asta până a doua zi când m-am trezit și mi-am dat seama că mi-e frică să ies din casă. Deci aveam o cireașă pe tort, la urma urmei: o ușoară agorafobie, soră-vitregă cu claustrofobia (nici acum nu pot să merg cu metroul). Iar eu aveam proiecte de susținut la facultate (deci să vorbesc în fața clasei – noooo waaaaay, José!!!). Atunci mi-am dat seama că am de ales între două variante: să inventez ceva gen rubeolă, rujeolă, oreion (să fim serioși!) sau să spun adevărul și să îmi asum eventualele ridicări din sprânceană, comentarii mai mult sau mai puțin tacite, îndepărtări din partea unor oameni care s-ar simți depășiți etc. Știam că o să mă retrag o vreme din activități normale și curente, că o să intervină situații în care o să dau țeapă în ultimul moment, literalmente. Evident, am ales a doua variantă în care oricui mă întreba, dădeam același răspuns care ori era luat ca pe o glumă, ori primeam o reacție gen “WOW!!!”, urmat de un “îmi pare rău” bâlbâit. Ce-i drept, ce poți să îi spui unui om nevrotic clinic? “Bravo, felicitări, la mai mult(e)”? Poți, dar s-ar putea să te ia în serios și nu-i a bună, după :-)
Țin minte foarte clar și acum, mesajul pe care l-am postat pe grupul de Facebook destinat nouă, celor de la Istoria Artei. Prin el, am plasat strategic și onest un “nu vă faceți griji, nu sunt un pericol public, nu necesit tratament preferențial sau special” (parcă). O grăma’ de colegi au dat like, printre ei și doamna profesoară de Orient Antic. Am rămas literalmente cu gura căscată, simțind like-urile lor ca pe o apreciere pentru onestitatea pusă pe tavă. La vreo câteva săptămâni după, am avut o zi bună și m-am dus la cursuri cu inima cât un purice: mă temeam să nu se uite la mine nu-știu-cum. Nu s-au uitat. S-au purtat firesc, care pentru mine e sinonim cu n o r m a l.
În tot răstimpul ăsta, psihoterapeuta mea mă felicită într-o veselie pentru progresele făcute, mai ales pentru capacitatea de a vorbi deschis despre ceea ce simt. La primele felicitări, clipeam de două ori și aveam fix fața unui om care nu pricepe de ce e felicitat/complimentat. Mă rog, mereu am avut probleme cu primirea lor. Mi se părea atât de natural gestul de a vorbi deschis, pentru că neascunzându-mi probleme, nu aveam termen de comparație; nu știam cum e să îți amplifici starea mintală proastă, în speță anxietatea atotînghițitoare, ascunzând-o. Foarte târziu mi-am dat seama cât de mult m-am ajutat fără să vreau, alegând să vorbesc deschis despre nevrozele mele. Clinice, că neclinice aveam demult :-) Desigur, sunt momente în care îmi fac mustrări de conștiință, întrebându-mă dacă vorbitul public despre toate astea nu reprezintă o “litanie de Too Much Information”, dacă nu cumva am dat prea mult din casă, dacă nu cumva dau dovadă de slăbiciune lăsând să se vadă că nu’s tocmai cu toate țiglele pe casă, deci nu tocmai dezirabilă, o “violare a nivelului standard de a mă ține în frâu” și lista continuă. După ce încetez din a mă acuza de lucrurile de mai sus, realizez că totuși am un sentiment de liniște, nu de vină sau rușine, tipice stării-de-după-ce-am-făcut-o-gafă.
Vineri seara însă, pentru prima dată de când încerc să divorțez de Doamna Nevroză, am simțit cu adevărat cum mi-a fost zdruncinată împăcarea cu sine. M-am dus la cardiolog pentru un control de rutină (după ce inima ți-o ia razna de 3-4 ori pe zi, timp de o săptămână… mna, e cazul să verifici dacă toate-s bune acolo). Am ieșit de acolo cu fericirea că inima mea pare să fie ok și medical, dar umbrită de modul în care actul medical a fost acompaniat de o atitudine disprețuitoare, ironică chiar. Pe scurt, de ce eu, pacienta X, la 27 de ani m-am gândit să merg la cardiolog? Pentru niște amărâte de atacuri de panică? Adicăăăă, asta să fie problema mea la 27 de ani? Niște atacuri? Păi haha. Adică HAHA, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Adică nimeni din lumea mea (familie, el, prieteni, armata de medici cu care am interacționat o vreme, colegi, necunoscuți), direct sau indirect, nu m-au făcut să mă simt vinovată dar o face un… medic? Adicătelea, nu-i bine să mergi să te cauți, decât când poate fi cam prea târziu și-atunci primești o muștruluială zdravănă că de ce n-o faci la timp? Păi cum vine asta?
Tot “uichendul” m-am gândit la asta și ieri dimineața la 6, pac un mini-atac. Lucrurile erau prea roz și zen, deci hai să stricăm două luni de terapie și tratament medicamentos, plus detaliile de culise. Nu știu dacă au neapărat legătură între ele, cert e că am vrut neapărat să scriu despre toate astea. Pentru că prea mulți suferă în tăcere, de rușine sau teama de a nu atrage o stigmată, de a nu fi proscriși sau subiectul de ironii al altora. Pentru că și eu am fost o ignorantă care nu știa ce e un atac de panică și îl vedeam ca pe o ifosă a bolnavului închipuit, când de fapt, deși el nu înseamnă nimic, un om care îl trăiește, trăiește odată cu el oroarea, groaza și frica imensă de a muri, cu toate simptomele fiziologice posibile. Cam ca atunci când o ghilotină îți păzește capul și nu poți să ieși de acolo: nu cade, dar știi că e acolo și te poate omorî. De fapt, ghilotina nu e decât întruchiparea metaforică, plastică sau artistică, cum vreți, a stilului de viață, a modului de a gândi și trata lucrurile și oamenii din jur. Din ce știu, nu cunosc pe nimeni care să muncească și/sau să se streseze până la epuizare și să nu fi avut măcar un atac sau vreo nevroză care să nu îi fi dat viața peste cap. Dacă sunt, înseamnă că își ascund foarte bine problemele, accentuându-le.

Oricât de “too much information” ar fi, sau prea personal ori prea… necenzurat, prea lung, prea plictisitor sau sau subiectiv, una din șase persoane se chinuiește să fie o ființă umană socială, alegând să ascundă în loc să vorbească. În loc să ceară ajutor, se refugiază într-o solitudine oribilă și distrugătoare, fiindu-i prea rușine să spună ce simte. În loc să își asculte organismul care îi dă semne clare că e suprasolicitat, îl îngroapă în și mai multă muncă. În loc să își asculte mintea și sufletul care îi arată clar că drumul ales e cel incorect, le ignoră mergând mai departe.

Pentru că sunt(em) și-așa prea mulți.
Pentru că uneori, e nevoie de o schimbare dramatică, dureroasă și transparentă, pentru un drum lin, corect și cu împăcare cu sine.

tumblr_ls2v2uoSoI1r18j0ho1_500

Advertisements

Sade, dis-moi....

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s