Sfârșitul unui nou început

Am încercat din răsputeri să mă țin departe de blog sau Facebook pentru a nu fi tentată să scriu câteva rânduri despre anul care trece și cel care vine. Citind postările altora, atât de frumoase, îmi dau seama că nevoia de a scrie e mai mare decât orice încercare de a nu face asta.

2013 a fost pentru mine complet diferit față de cum mă așteptam sau doream. Pentru că orice citesc sau aud transform într-o imagine, îmi imaginez anul 2013 ca două entități complet diferite. Una, din ianuarie până în octombrie, timp în care efectiv nu mă pot vedea, simți, aminti ori imagina pentru că am muncit mai mult decât am crezut vreodată că pot, uitând de mine în nopți la birou până la 3 dimineața, cu frânturi de amintiri (doar două îmi vin în minte, cu eforturi de aducere aminte: un week-end la Sibiu la Festivalul Internațional de Teatru și Film și unul, deși știu că au fost două, la mare, în Vamă). A doua, din octombrie încoace, de când am început să trăiesc din nou. Știu că sună grandios, dar o să fiu mai simplă și mai sinceră ca niciodată: am trăit ca un robot, lucrând în neștire, fără o clipă de liniște. Apoi am picat în gol într-o cascadă de atacuri de panică și o anxietate severă care m-au obligat să ajung cu ambulanța la spitalul Obregia. Timp de o lună și jumătate, cu pumni de pastile, nopți nedormite, o aproape-anorexie și multe vizite la psihiatri și psihoterapeuți, am trăit în frică, într-un carusel care acum mă ridica în nori, după câteva minute mă cobora în cele mai chinuitoare și întunecate abisuri. O frică imensă, care mă înghițea din ce în ce mai mult. Frică să mănânc, frică să dorm, frică să ies din casă, frică de un alt atac, frică de noapte, frică să adorm, frică să văd, frică să aud. FRICĂ. Mă izolasem în spatele ecranului laptopului pe care citeam literalmente nonstop orice m-ar fi putut scoate din starea aia îngrozitoare. Încă nu știu să verbalizez, să dau o formă a ceea ce mi-a dat putere să fiu din nou bine. Probabil înțelegerea și suportul nesfârșit a celor care asistau neputincioși la transformarea dureroasă a unei umbre care îmi luase locul. Probabil credința și rugăciunile spuse în șoaptă, seară de seară. Probabil… eu.
Oricât de clișeic ar suna, mi-am dat seama că am primit ce-am vrut, însă n-am aflat decât foarte târziu, când dezastrul era deja produs, că ce-am vrut mi-a făcut rău. Și am început să-mi doresc ce am nevoie, nu ce vreau. Aveam nevoie să fiu bine. Aveam nevoie de voință, pe care o direcționasem greșit. Aveam nevoie de emoție, pe care o blocasem din toate părțile. Aveam nevoie de seninătate, pe care o consideram inutilă. Aveam nevoie de iubire, pe care o refuzam, luând-o ca pe un semn de slăbiciune. Aveam nevoie de apropiere, pe care o vedeam sufocantă. Aveam nevoie de sănătate, pe care o luasem ca pe un bun cuvenit, for granted. Aveam nevoie de… mine.
Am început să simt mai mult și să gândesc mai puțin, chiar și cu prețul ridicolului. Am început să fiu mai atentă la ce simt, la gândurile mele, la ceea ce transmit, la oamenii din jurul meu, la emoțiile lor, la ceea ce îmi transmit. Am început să ofer și să primesc.
Oricât de clișeic ar suna, am primit prăbușirea ca pe un dar. Aveam de ales între a continua în autodistrugere sau a arunca tot ce e vechi și ponosit din mine și a mă schimba. Am ales să renasc, să mă scutur de orice mă trage în jos, să mă deschid unei noi vieți. Pentru că am fost atât de norocoasă să primesc prăbușirea ca pe o nouă viață. Și sunt atât de atentă la orice colț, nu pentru că m-aș lovi în el, ci pentru că după el sunt atâtea lucruri de simțit, de iubit, de trăit.

Oricât de plin de clișee vi s-ar părea articolul ăsta, l-am scris pentru că tot noi le facem, le scriem, le redefinim, însă în loc să le primim cum se cuvine în viața noastră, ca rezultate ale propriilor decizii și acțiuni, fugim de ele blamându-le dar pierzând atât de mult: pe noi înșine.

Cu toată bucuria cu care scriu și cu toata inima din care scriu, vă doresc tuturor un an cu adevărat nou, un 2014 generos cu ce aveți voi mai mare nevoie. Pentru acel je ne sais quoi al Noului An pentru fiecare dintre cei care citesc rândurile mele, mai adaug un strop din emoția preferată, seninătate în privire, bunătate în vorbe și fapte, și sănătate.
Să iubiți, să zâmbiți, să simțiți, să primiți, să oferiți. Viața este, orice ar fi, frumoasă!

Advertisements

Sade, dis-moi....

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s