Doi orbi

mă simt ca o fetiţă. îmi legăn picioarele la stânga şi la dreapta pe marginea unui hău. mă uit în sus şi vad un cer albastru cu nişte nori pufoşi ici-colo. mă uit în zare, e o ceaţă densă prin care abia răzbat nişte raze de soare timid şi un pic emoţionat. în spatele meu, se întrezăresc siluetele unor oameni ale căror feţe abia le desluşesc. le ştiu, mai degrabă, din amintiri, decât aşa, să-i recunosc de la distanţă. mai ales că sunt mioapă. mă uit în jos. e negru, iar imaginaţia mea deja conturează ce e acolo, ascuns. mulţi demoni frumoşi care mă strigă pe nume, îmbietor. “Ericaaaaa” şi se tot propagă un ecou blând. demonii ăştia, nenorociţii, îmi ştiu slăbiciunea, nevoia avidă de linişte, de frumuseţe, de patos şi de iubiri mistuitoare, nebune, stângace. mă rog. şi mă strigă, îmi şoptesc cuvinte cu tâlc în urechi nesătule. le zâmbesc dar mă uit în sus. norii s-au strâns în spatele meu, îmbrăcând siluetele mele dragi în nişte mumii. sunt încă vii şi îşi văd de drumul lor în continuare, numai că rămân acolo, în spatele meu. îmi dau seama că în păr am funde din fâşiile cu care s-au învelit şi au plecat în drumul lor. mă mai întorc încă o dată la ele şi le zâmbesc că mi-au lăsat o amintire. sunt cam strânse fundele astea şi dor un pic, dar ele mă fac mai frumoasă. şi-apoi, na. într-o zi, tot ca asta, n-or mai durea. gata. nu mă mai uit în spate. iar mă uit în sus, de data asta cu un ochi închis. îmi intră soarele ăsta în ochi, dar eu tot mă uit chiorâş la el, schimonosindu-mi faţa. e din ce in ce mai puternic şi îmi duc mâna la ochi, trăgându-i ocheade printre degete. un gând îmi străfulgeră prin minte: dacă dragostea e oarbă, înseamnă că dacă mă uit mai mult la soare… devin dragoste? “Ericaaaaa”… tresar. duc un deget la gură şi le ţip şoptit să shhh, fără să omit să mă încrunt un pic. gata. au tăcut. mă uit la fundele care îmi atârnă în păr. să le scot… să nu le scot… îmi pică privirea în hău. nu mai e negru şi necunoscut. mă arată pe mine legănându-mi picioarele la stânga şi la dreapta, cu fundele-n păr. “Erica!”… de data asta, nu se mai aude din hău şi nici cu ecou. se aude de lângă mine. în dreapta mea, stă o siluetă nouă, foarte frumoasă. nu ne cunoaştem. îşi leagănă picioarele la stânga şi la dreapta pe marginea hăului, la fel ca şi mine, sprijinindu-ne în mâini. de data asta, nu ne uităm nici în spate, nici în faţă, nici în jos, nici în sus. ne uităm unul la celălalt, chiorâş, pentru că ochii ne scapără flăcări. mă ruşinez un pic când îmi dau seama că silueta nouă din faţa mea e un bărbat pe care îl trădează patosul. ridic ochii din pământ şi văd cum o mână mă dezgoleşte de funde şi mumii. suntem goi, suntem noi, doi orbi noi.

1452010_662244557149857_1944601571_n

Advertisements

Sade, dis-moi....

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s